Iubirea nu moare niciodata

Era odată o adolescentă visătoare şi idealistă, care avea tot felul de discuţii filosofice cu tatăl ei, în încercarea de a înţelege lumea. Odată ea l-a întrebat pe tatăl ei ce este iubirea, cum de oamenii se îndrăgostesc şi de ce multe iubiri mor, după un timp?

De ce un om, pe care poate chiar îl ştiai de mai mult timp – un om ca toţi oamenii, îţi apare dintr-o dată transformat, îl vezi într-o altă lumină? Este un moment anume când îl vezi pe celălalt cumva ‘supranatural’; poate ca pe un înger sau ca pe un prinţ dintr-o lume de poveşti. Îl priveşti cu nespusă uimire şi bucurie şi te miri cum de nu ai observat până atunci cât de deosebit este… Dintr-o dată lumea s-a schimbat, a devenit atât de minunată: te-ai îndrăgostit! Eşti fericit… Când te gândeşti la cel iubit, când sunteţi împreună, când te ţine în braţe, te simţi dintr-o dată “acasă”… Şi după un timp mai lung sau mai scurt iubirea “moare”. Iar omul iubit, atât de special şi de unic, pare că redevine un om obişnuit… Aici este partea tristă şi greu de acceptat. Ce se întâmplă în acest interval, cum de au loc aceste misterioase schimbări, după legi greu de cuprins de mintea omenească?

Încă de când adolescenta de mai sus era copil, ea simţea că iubirea este o fiinţă, nu doar un sentiment. O fiinţă – nevăzută, dar atât de vie şi de minunată. Pentru ea, iubirea era chiar Dumnezeu, era marele ei ideal. Ştia că a venit în această viaţă pe pământ pentru a-l întâlni pe un anume EL; pentru a găsi iubirea. Din păcate, nimeni nu-i putea explica aceasta: cum se poate ca iubirea să fie o fiinţă? – nici măcar tatăl ei, care părea că “le ştie pe toate”.

Au trecut anii, de acum ea nu mai era adolescentă. Continua să caute răspunsuri la întrebările ei şi a mai aflat câte ceva despre iubire. La un moment dat în viaţa ei, a trăit o minunată şi nespus de tristă poveste de dragoste. În această dureroasă poveste, suferinţa a avut rolul ei, a dus la conştientizare şi cunoaştere, la a afla răspunsurile pe care le căuta de atâta timp. Iată cum a fost:

Atunci când l-a întâlnit prima data pe EL, ea a simţit o simpatie misterioasă, venită parcă de departe şi de demult, care nu avea nimic de-a face cu atracţia care apare în mod obişnuit între o femeie şi un bărbat. Fiecare dintre ei era cu drumul lui, cu partenerul său de viaţă. A trecut ceva timp, în care cei doi s-au revăzut din când în când, fiind în relaţii politicoase şi rezervate unul cu celălalt.

A venit şi un moment când fiecare l-a văzut dintr-o dată ‘altfel’ pe celălalt, de parcă li s-ar fi luat un văl de pe ochi… Iubirea, dar şi atracţia dintre ei erau acum nespus de intense şi de tulburătoare. Comunicarea lor nu avea nevoie de cuvinte, când se întâlneau se înţelegeau doar din priviri. Când ochii lor s-au întâlnit plini de iubire, cu aceeaşi întrebare în ei: “Mă iubeşti?”, răspunsul le-a venit la amândoi sub forma unei misterioase sclipiri albe şi pure de lumină curată ce le-a unit dintr-o data privirile, parcă revelându-le legătura puternică de iubire dintre sufletele lor. Şi în acel moment fiecare a avut certitudinea că este iubit de celălalt.

Dar destinul lor era să nu fie împreună. O relaţie între ei părea practic imposibilă, conform legilor morale ale societăţii. Se vedeau foarte rar, locuind ei în oraşe diferite.

Însă iubirea are propriile ei legi şi forme misterioase de comunicare şi manifestare. Astfel, ea ştia când EL se gândea la ea cu iubire – şi, în ciuda distanţei dintre ei, în acele momente se crea un tunel de lumină şi iubire ce le unea sufletele şi îi făcea atât de fericiţi. Erau şi momente când ea simţea cum ei doi erau una, dincolo de sutele de kilometrii ce stăteau între ei. Sufletele lor dansau fericite, într-o îmbrăţişare inefabilă şi pură. Ei îi părea atunci că un înger le ţine împreună şi ce spunea poetul căpăta deodată un viu înţeles: “Sufletele noastre dansau nevăzute, într-o lume concretă”…

Sufletul ei era atat de plin de iubire pentru EL, dar ar fi vrut să poată fugi cumva de atracţia incredibilă care era între ei. Când era în faţa Lui şi se priveau în ochi, ea simţea puterea copleşitoare a forţelor primordiale cosmice, masculin-feminin, eterna chemare dintre o femeie şi un bărbat care se iubesc.

Odată s-au întâlnit şi ar fi dorit amândoi să fie undeva unde să existe numai ei doi, undeva unde să se poată lua în braţe şi să uite măcar pentru câteva momente de orice altceva. Dar acest lucru nu a fost posibil, legi misterioase au împiedicat întâlnirea lor… Şi, mai apoi, amândoi şi-au dat seama că nu au puterea să îi rănească pe cei dragi şi care aveau încredere în ei. Cînd s-au reîntâlnit s-au privit cu durere şi iubire în ochi, plini de neputinţa de a-şi trăi până la capăt iubirea ce îi lega. Ea simţea că EL o iubea nespus de mult în acele momente, aşa cum nimeni nu o mai iubise vreodată. Iubirea lui era atât de concretă şi de intensă, o învăluia ca o aură plină de forţe de viaţă ce radia din inima sa. Şi totuşi exista între ei acest paradox, faptul ca ei nu vor putea fi niciodată împreună în lumea fizică.

Din disperarea de a nu putea fi cu cel iubit, ea a făcut multe greşeli atunci. Şi a hotărît să renunţe în sufletul ei la această iubire-pasiune care o tulbura atât de mult şi care îi răscolise întreaga viaţă. Au urmat nopţi în care un cerc ca de gheaţă îi strângea inima şi îi lua forţele de viaţă, orice bucurie de a mai trăi, până nu mai rămânea nimic din fiinţa ei. Şi, la un moment dat, a început să simtă cum cade lăuntric într-o prăpastie întunecată. Suferinţa şi teama ei erau imense. Părea că nimic şi nimeni nu o putea ajuta să se oprească din această cădere cumplită… Şi cumva ştia că pe fundul acelei prăpăstii o să se întâmple ceva groaznic: ceva din ‘mecanismul’ fragil al creierului ei o să se distrugă. Cu ultimele puteri, ea a privit în sus, rugându-l pe Dumnezeu-Tatăl să o ajute. Şi acolo sus, în tot acel întuneric din sufletul ei, ea a văzut cum o stea a prins să lumineze, amintindu-i de iubirea pentru EL. Încă o dată, ea a primit în inima ei această iubire de care încercase să fugă. Şi atunci steaua ei a ajutat-o să iasă din abis. Încetul cu încetul şi-a recăpătat liniştea sufletească. În acea nouă pace lăuntrică, steaua ei i-a revelat că cel pe care îl iubea atât de mult era cunoscut şi iubit din vieţi anterioare. Într-una din aceste vieţi el îi fusese mamă şi de atunci exista această relaţie de iubire atât de profundă între inimile lor şi comunicarea sufletească deosebită. Dar în această viaţă, fiind ei întrupaţi ca şi femeie şi bărbat, a apărut şi pasiunea, atracţia deosebită dintre ei.

Ea a primit toate aceste revelaţii în sufletul ei, plină de recunoştinţă. Şi a simţit cum forţe de viaţă se nasc în inima ei, aducîndu-i o nouă bucurie de a trăi aici, în planul fizic, unde se simţea, în sfîrşit, “acasă”. Ştia de acum că lumea spirituală şi lumea fizică sunt o unitate aici, pe pământ.

După mai mult timp, ea şi EL s-au revăzut. EL a privit-o plin de tristeţe şi regrete, ar fi vrut să reînvie cumva acea vrajă minunată ce îi unea cândva, acea iubire mare dintre ei. Dar acest lucru nu mai părea posibil… A doua zi după revederea lor, foarte de dimineaţă, ea s-a trezit brusc neliniştită. Deşi departe de EL, îl simţea că era treaz şi că se gândea intens la ea, plin de suferinţă după iubirea pierdută dintre ei. Şi ea s-a îndurerat la rândul ei şi s-a gândit din nou la întrebarea ei: cum este cu iubirea, cum de se naşte şi apoi moare? Unde este acum iubirea dintre ei doi ?… Atunci ea a simţit dintr-o dată cum a apărut, plin de delicateţe, îngerul iubirii dintre ei. Şi din nou sufletele lor erau împreună, în acea eternă îmbrătişare, învăluite în făptura eterică şi atât de pură a îngerului. Şi în acel moment de pace şi iubire, îngerul i-a spus, fără cuvinte, că iubirea este eternă. Iubirea nu moare niciodată…. Iubirea apare între doi oameni, îşi îndeplineşte misiunea sa şi uneori se îndepărtează pentru un timp, poate până în viaţa următoare. Şi misiunea iubirii este să aducă doi oameni împreună pentru ca ei să primească nişte lecţii de viaţă importante şi astfel să înveţe să iubească pe deplin.

Şi ea a fost plină de recunoştinţă faţă de îngerul iubirii pentru cele ce i-a comunicat. Aflase în sfârşit răspunsul la unele din întrebările ce o frământau de atâta timp.

(Articol redactat în ianuarie 2007 de catre Delia Soare in cadrul revistei www.DrumulOmului.ro)