Iubirea nu moare niciodata

Era odată o adolescentă visătoare şi idealistă, care avea tot felul de discuţii filosofice cu tatăl ei, în încercarea de a înţelege lumea. Odată ea l-a întrebat pe tatăl ei ce este iubirea, cum de oamenii se îndrăgostesc şi de ce multe iubiri mor, după un timp?

De ce un om, pe care poate chiar îl ştiai de mai mult timp – un om ca toţi oamenii, îţi apare dintr-o dată transformat, îl vezi într-o altă lumină? Este un moment anume când îl vezi pe celălalt cumva ‘supranatural’; poate ca pe un înger sau ca pe un prinţ dintr-o lume de poveşti. Îl priveşti cu nespusă uimire şi bucurie şi te miri cum de nu ai observat până atunci cât de deosebit este… Dintr-o dată lumea s-a schimbat, a devenit atât de minunată: te-ai îndrăgostit! Eşti fericit… Când te gândeşti la cel iubit, când sunteţi împreună, când te ţine în braţe, te simţi dintr-o dată “acasă”… Şi după un timp mai lung sau mai scurt iubirea “moare”. Iar omul iubit, atât de special şi de unic, pare că redevine un om obişnuit… Aici este partea tristă şi greu de acceptat. Ce se întâmplă în acest interval, cum de au loc aceste misterioase schimbări, după legi greu de cuprins de mintea omenească?

Încă de când adolescenta de mai sus era copil, ea simţea că iubirea este o fiinţă, nu doar un sentiment. O fiinţă – nevăzută, dar atât de vie şi de minunată. Pentru ea, iubirea era chiar Dumnezeu, era marele ei ideal. Ştia că a venit în această viaţă pe pământ pentru a-l întâlni pe un anume EL; pentru a găsi iubirea. Din păcate, nimeni nu-i putea explica aceasta: cum se poate ca iubirea să fie o fiinţă? – nici măcar tatăl ei, care părea că “le ştie pe toate”.

Au trecut anii, de acum ea nu mai era adolescentă. Continua să caute răspunsuri la întrebările ei şi a mai aflat câte ceva despre iubire. La un moment dat în viaţa ei, a trăit o minunată şi nespus de tristă poveste de dragoste. În această dureroasă poveste, suferinţa a avut rolul ei, a dus la conştientizare şi cunoaştere, la a afla răspunsurile pe care le căuta de atâta timp. Iată cum a fost:

Atunci când l-a întâlnit prima data pe EL, ea a simţit o simpatie misterioasă, venită parcă de departe şi de demult, care nu avea nimic de-a face cu atracţia care apare în mod obişnuit între o femeie şi un bărbat. Fiecare dintre ei era cu drumul lui, cu partenerul său de viaţă. A trecut ceva timp, în care cei doi s-au revăzut din când în când, fiind în relaţii politicoase şi rezervate unul cu celălalt.

A venit şi un moment când fiecare l-a văzut dintr-o dată ‘altfel’ pe celălalt, de parcă li s-ar fi luat un văl de pe ochi… Iubirea, dar şi atracţia dintre ei erau acum nespus de intense şi de tulburătoare. Comunicarea lor nu avea nevoie de cuvinte, când se întâlneau se înţelegeau doar din priviri. Când ochii lor s-au întâlnit plini de iubire, cu aceeaşi întrebare în ei: “Mă iubeşti?”, răspunsul le-a venit la amândoi sub forma unei misterioase sclipiri albe şi pure de lumină curată ce le-a unit dintr-o data privirile, parcă revelându-le legătura puternică de iubire dintre sufletele lor. Şi în acel moment fiecare a avut certitudinea că este iubit de celălalt.

Dar destinul lor era să nu fie împreună. O relaţie între ei părea practic imposibilă, conform legilor morale ale societăţii. Se vedeau foarte rar, locuind ei în oraşe diferite.

Însă iubirea are propriile ei legi şi forme misterioase de comunicare şi manifestare. Astfel, ea ştia când EL se gândea la ea cu iubire – şi, în ciuda distanţei dintre ei, în acele momente se crea un tunel de lumină şi iubire ce le unea sufletele şi îi făcea atât de fericiţi. Erau şi momente când ea simţea cum ei doi erau una, dincolo de sutele de kilometrii ce stăteau între ei. Sufletele lor dansau fericite, într-o îmbrăţişare inefabilă şi pură. Ei îi părea atunci că un înger le ţine împreună şi ce spunea poetul căpăta deodată un viu înţeles: “Sufletele noastre dansau nevăzute, într-o lume concretă”…

Sufletul ei era atat de plin de iubire pentru EL, dar ar fi vrut să poată fugi cumva de atracţia incredibilă care era între ei. Când era în faţa Lui şi se priveau în ochi, ea simţea puterea copleşitoare a forţelor primordiale cosmice, masculin-feminin, eterna chemare dintre o femeie şi un bărbat care se iubesc.

Odată s-au întâlnit şi ar fi dorit amândoi să fie undeva unde să existe numai ei doi, undeva unde să se poată lua în braţe şi să uite măcar pentru câteva momente de orice altceva. Dar acest lucru nu a fost posibil, legi misterioase au împiedicat întâlnirea lor… Şi, mai apoi, amândoi şi-au dat seama că nu au puterea să îi rănească pe cei dragi şi care aveau încredere în ei. Cînd s-au reîntâlnit s-au privit cu durere şi iubire în ochi, plini de neputinţa de a-şi trăi până la capăt iubirea ce îi lega. Ea simţea că EL o iubea nespus de mult în acele momente, aşa cum nimeni nu o mai iubise vreodată. Iubirea lui era atât de concretă şi de intensă, o învăluia ca o aură plină de forţe de viaţă ce radia din inima sa. Şi totuşi exista între ei acest paradox, faptul ca ei nu vor putea fi niciodată împreună în lumea fizică.

Din disperarea de a nu putea fi cu cel iubit, ea a făcut multe greşeli atunci. Şi a hotărît să renunţe în sufletul ei la această iubire-pasiune care o tulbura atât de mult şi care îi răscolise întreaga viaţă. Au urmat nopţi în care un cerc ca de gheaţă îi strângea inima şi îi lua forţele de viaţă, orice bucurie de a mai trăi, până nu mai rămânea nimic din fiinţa ei. Şi, la un moment dat, a început să simtă cum cade lăuntric într-o prăpastie întunecată. Suferinţa şi teama ei erau imense. Părea că nimic şi nimeni nu o putea ajuta să se oprească din această cădere cumplită… Şi cumva ştia că pe fundul acelei prăpăstii o să se întâmple ceva groaznic: ceva din ‘mecanismul’ fragil al creierului ei o să se distrugă. Cu ultimele puteri, ea a privit în sus, rugându-l pe Dumnezeu-Tatăl să o ajute. Şi acolo sus, în tot acel întuneric din sufletul ei, ea a văzut cum o stea a prins să lumineze, amintindu-i de iubirea pentru EL. Încă o dată, ea a primit în inima ei această iubire de care încercase să fugă. Şi atunci steaua ei a ajutat-o să iasă din abis. Încetul cu încetul şi-a recăpătat liniştea sufletească. În acea nouă pace lăuntrică, steaua ei i-a revelat că cel pe care îl iubea atât de mult era cunoscut şi iubit din vieţi anterioare. Într-una din aceste vieţi el îi fusese mamă şi de atunci exista această relaţie de iubire atât de profundă între inimile lor şi comunicarea sufletească deosebită. Dar în această viaţă, fiind ei întrupaţi ca şi femeie şi bărbat, a apărut şi pasiunea, atracţia deosebită dintre ei.

Ea a primit toate aceste revelaţii în sufletul ei, plină de recunoştinţă. Şi a simţit cum forţe de viaţă se nasc în inima ei, aducîndu-i o nouă bucurie de a trăi aici, în planul fizic, unde se simţea, în sfîrşit, “acasă”. Ştia de acum că lumea spirituală şi lumea fizică sunt o unitate aici, pe pământ.

După mai mult timp, ea şi EL s-au revăzut. EL a privit-o plin de tristeţe şi regrete, ar fi vrut să reînvie cumva acea vrajă minunată ce îi unea cândva, acea iubire mare dintre ei. Dar acest lucru nu mai părea posibil… A doua zi după revederea lor, foarte de dimineaţă, ea s-a trezit brusc neliniştită. Deşi departe de EL, îl simţea că era treaz şi că se gândea intens la ea, plin de suferinţă după iubirea pierdută dintre ei. Şi ea s-a îndurerat la rândul ei şi s-a gândit din nou la întrebarea ei: cum este cu iubirea, cum de se naşte şi apoi moare? Unde este acum iubirea dintre ei doi ?… Atunci ea a simţit dintr-o dată cum a apărut, plin de delicateţe, îngerul iubirii dintre ei. Şi din nou sufletele lor erau împreună, în acea eternă îmbrătişare, învăluite în făptura eterică şi atât de pură a îngerului. Şi în acel moment de pace şi iubire, îngerul i-a spus, fără cuvinte, că iubirea este eternă. Iubirea nu moare niciodată…. Iubirea apare între doi oameni, îşi îndeplineşte misiunea sa şi uneori se îndepărtează pentru un timp, poate până în viaţa următoare. Şi misiunea iubirii este să aducă doi oameni împreună pentru ca ei să primească nişte lecţii de viaţă importante şi astfel să înveţe să iubească pe deplin.

Şi ea a fost plină de recunoştinţă faţă de îngerul iubirii pentru cele ce i-a comunicat. Aflase în sfârşit răspunsul la unele din întrebările ce o frământau de atâta timp.

(Articol redactat în ianuarie 2007 de catre Delia Soare in cadrul revistei www.DrumulOmului.ro)

Inima mea nu intelege ratiunea ta

si de aceea bate in continuare pentru tine.

Start de saptamana

Sa fie azi pace inlauntru.
Ai incredere ca esti acolo unde e locul tau, unde e nevoie de tine. Nu uita de posibilitatile infinite care se nasc din credinta in tine si in ceilalti.
Foloseste darurile pe care le primesti, care iti sunt date si da in continuare altora dragostea pe care o primesti.
Fii multumit de felul in care esti tu, asa cum esti.


Lasa aceasta intelepciune sa patrunda adanc, pana in maduva oaselor si daruieste sufletului tau cantec, muzica, dans, rugaciune si libertatea de a iubi.

Iubirea

Stii ce este iubirea?

Este bunavointa si generozitate.

Dizarmonia apare atunci cand

Confunzi dorinta cu iubirea. De fapt

Distanta intre ele este nesfarsita.

Imi explodeaza inima in palme

Asa de tare bate... a innebunit... nu imi aduc aminte sa fii experimentat intensitatea asta vreodata. Ma uit la mainile mele. Venele sunt extraordinar de vizibile. S-au umplut de viata. 

S-au umplut de adevar. Adevarul meu. Sunt un amestec de fericire si dorinta.

Ne nastem infiniti

Cand am auzit asta prima data, am ramas fara cuvinte... “ne nastem infiniti, dar foarte putini murim la fel”. Proverb chinez. M-a bantuit ceva vreme pana am inteles ca avem optiuni infinite si alegeri care ne schimba linia destinului.

Fiecare actiune a mea contribuie la destinul meu, asa cum mi-l doresc eu. Ceea ce eu aleg sa fac sau sa nu fac reprezinta manifestarea mea proprie si actul meu de creatie asupra ceea ce inseamna destinul meu. Si pentru asta, ma simt responsabila si mai ales creator. Sunt cea care decide destinul meu. Pe unde sa treaca, cum sa fie, cu cine sa fie, cand sa fie. Totul depinde de mine si asta ma face puternica.

Pot oricand sa ma mut pe orice linie a destinului doresc, pentru ca optiunile sunt infinite. Am parte de destine paralele si pot sari de pe o linie pe alta. Pot alege.

Reprezentarea grafica am facut-o pentru a fi mai usor de vizualizat si inteles. 

Cu totii ne nastem la un punct anume. Cand venim pe lume, nu avem nimic trasat ca si destin, putem fi orice in aceasta manifestare de oameni, spre exemplu. Putem deveni doctori, filozofi, profesori, bogati, handicapati, sociabili, inteligenti, sensibili, artisti, si asa mai departe. Suntem infiniti. Asa ne-am nascut. Din acest punct incepe manifestarea noastra. Initial este condusa de catre cei care ne ocrotesc, parintii nostri. Ei ne fac o proiectie a viitorului nostru, in functie de locurile unde ne duc, activitatile pe care le fac cu noi, felul in care ne vorbesc, dragostea pe care ne-o ofera sau nu... Incetul cu incetul, linia destinului nostru prinde contur, forma, se duce intr-o directie. Incepem sa intelegem lumea din jurul nostru, incepem sa ne cunoastem pe noi, ce ne place sa facem si la un moment dat decidem ceva. Azi nu vreau sa ies la joaca, vreau sa citesc ceva. Si ceea ce citesc ma influenteaza. Conteaza. Isi lasa amprenta, vizibil sau mai putin vizibil.

Sau, alt exemplu, decid sa urmez Facultatea de Stiinte Economice, ma atrage o cariera in domeniul asta. Deja linia destinului meu s-a modificat fata de ceea ce imi fusese proiectat de catre parintii mei. 

In cazul meu, as fi dorit sa urmez Academia de Teatru si Film. M-am simtit ca pestele in apa jucand “Lectia” lui Eugen Ionescu. A fost un moment de adevar pentru mine, primul in care mi-am dat seama ce mi-ar place sa fac. Si m-am pregatit sa merg spre destinul respectiv. Mi-am gasit profesor de meditatie pentru a intra la actorie, profesoara de romana a intermediat aceasta actiune. 

Deloc surprinzator insa, am cazut prada capcanei parintilor... si i-am ascultat “de ce sa faci actorie? vrei sa mori de foame? cum o sa traiesti asa? ce viata e aia, mereu plecat... iti sacrifici familia, daca vei avea o familie...”

Si uite asa am terminat Stiinte Economice, o specializare pe care n-am profesat-o niciodata. O fi bine, o fi rau, nu e cazul sa judecam asta. Totul se intampla cu un motiv. De preferat sa se intample ca ai decis tu si motivatia iti apartine. Cert este ca acea decizie mi-a schimbat destinul. In loc de o linie dreapta cap coada, am sarit pe una paralela, dar cu o destinatie diferita, experiente diferite, locuri diferite, oameni diferiti.

Dar stai, ca tocmai spuneam ca n-am profesat niciodata specializarea pe care am terminat-o. Pentru ca, la un moment dat, am decis sa ma inscriu intr-o asociatie studenteasca. Si de aici perspectiva s-a modificat. As putea povesti la nesfarsit despre mine, nu asta conteaza, nu asta e scopul aici. Ceea ce vreau sa sustin este faptul ca oricand poti fi orice iti doresti si stii asta foarte bine deoarece ai experimentat deja. E de ajuns sa privesti inapoi linia destinului tau ca sa devii constient de forta si puterea pe care o ai. Te cutremuri. Nu exista nimic care sa-ti stea in cale, nimic care sa te incline sau sa te abata de la drumul tau. Pentru ca tu scrii pe coala alba de hartie, tu o colorezi si ii dai viata.

Cum arata linia destinului tau? Cate decizii ai luat in copilarie, in adolescenta, ce optiuni ai avut, ce cai ai urmat, au fost pe termen mai lung sau mai scurt? Ce persoane ai intalnit in viata ta si cum te-au influentat ele? Poate nu ai fi facut niciodata ceea ce faci azi daca nu te-ai fi intalnit cu X, sau daca nu ai fi fost sa vezi nebunia aia de piesa de teatru... Cum ar fi fost daca n-ai fi iesit in parc in ziua aceea de duminica?

Sa ajungi sa-ti creionezi destinul este magnific! Multi nu au parte de experienta aceasta niciodata, iau viata asa cum vine, “cum se intampla” sau “cum te duce”. Nu inteleg ce inseamna schimbarea. Alegerea. Optiunea. Oportunitatea. Momentul. Acum.

Fiind constient de puterea pe care o detii, ai mai lasa la intamplare ziua de azi, momentul acesta? Ziua de maine? Cum iti doresti sa fie viata ta?

Ai optiuni infinite si orice decizi nu este pentru totdeauna. Este un punct de pe linia destinului tau. Istoria acum se scrie. Tu o scrii. 

Sa-ti fie de bine!

Si au trait fericiti...

Weekendul asta am trait! A fost un weekend de basm, cu pitici si stele, raze si fluturasi, vant si mult verde. Ai simtit vreodata ca ti-ai lua zborul? Ca nu mai mergi, ci plutesti... peste tot ceea ce vezi cu ochii.. vai insorite, nasucuri de brazi si brate intinse de conifere.

Asa m-am simtit eu sambata. Mi-era o pofta de munte si nici nu mi-am dat seama.. decat cand am inceput sa musc din el. L-am gasit umed. Plouase destul de tare de dimineata, crengile erau pline de stropi care abia asteptau sa sara pe tine. I-am salutat in treacat si i-am luat cu mine pe fata si pe maini. Am simtit bucuria frunzelor de a contribui la fericirea mea. La un moment dat devenise un dans, intindeam mainile dupa ele si imi raspundeau cu stropi. Magnific! Aveam ochii plini de natura, nu stiam incotro sa ma mai uit, pe cine sa mai salut... hopa, ce faci gargaritza mica? Credeai ca trec fara sa te salut? Iti doresc sa te faci mare si sa stralucesti in soare.

In tot acest dans de frunze, raze de soare, stropi de apa.. imi dau seama de ceva... ca totul e perfect, nimic nu lipseste, nimic nu este in exces. Si mai minunat este ca fac parte din acest perfect. As putea trai aici pentru totdeauna. Ma simt acasa.

Imi plange sufletul de bucurie ... ce primire... cantec nevazut, miros neauzit, gust dulce. Imi vine sa imbratisez intreaga padure. Sa dau inapoi toata dragostea pe care o primesc. Merg pe poteca si intalnesc fagi cu bratele intinse, floricele colorate ce te invita sa le gadili. Si la un moment dat am parte chiar de o discutie destul de apriga. Una dintre pasari imi spune ceva. Ii raspund prin gesturi. Reactioneaza. Ma simt un dirijor. Se creeaza o legatura. Zambesc! Iti multumesc!

Ah, si pietrele... n-am spus de pietre. Minunate! Care mai de care, unele colorate, altele stralucitoare... imi fac cu ochiul sau ma atrag spre ele. Alunec. Ma poarta pe ele, din mana in mana. Ai simtit vreodata sufletul unei pietre? Unei stanci? Sta neclintita, e ca o poarta pe care daca o impingi se deschide. Iti raspunde. Am atins-o si i-am simtit caldura. Mi-am luat mana, mangaind-o cu gandul. Mi-am dus palmele pe deasupra ei, fara sa o ating. Ii simteam energia... erau firicele mici in palmele mele. Ca si cum ai da noroc cu stanca. Ce fain! :)

Imi vine sa ma opresc. Timpul s-a oprit deja. Eu unde gonesc asa? Totul exista in acelasi loc, nu am de ce sa-l caut in alta parte. Este deja aici...acum... il primesc... a ajuns in mine! Ma simt intregul. 

Eu nu mai sunt eu. Raman fara voce. E ziua in care “eul” meu s-a contopit cu universul. Si gata, end of story. Au trait fericiti pana la adancul vietii.

Stelutzele mele

In noaptea asta cerul e plin de stele. 

Le simt asa aproape, ne-am imprietenit. Imi place ca mereu ma asculta. Nu se grabesc nicaieri. Stau si ma asculta...

Azi le-am vorbit despre mine, despre ceea ce imi doresc. Si nu doar atat. 

Le-am facut cu mana si-am zambit. Ce bine ca sunteti!

Nu rezonez cu credinta, religia, crestinismul...

This is such a judgement. Cine poate defini credinta, divinitatea pentru altcineva? Este un subiect atat de relativ ca nu pot face afirmatii pe aceasta tema decat la adresa mea, pot vorbi doar pentru mine, ceea ce am experimentat si adevarurile pe care le-am trait.

Funny thing... este deja a doua oara cand sunt judecata pentru ceea ce fac, ceea ce ma intereseaza. Eram duminica la Sinca Veche sa vizitez o manastire rupestra si o colonie dacica sub si supraterana. A fost o intalnire cu viitorul. Am gasit ceea ce cautam, am simtit ca si cum am adus din viitor ceea ce cautam in prezent. Si cautam o noua structura de locuinta, o noua forma de a trai, una subterana. Era atat de aproape si o cautam departe. Such is life :)

Anyway, in aceasta duminica cu lucruri minunate, solutii identificate, soare, odihna in iarba, miros de rumegus si verde am avut parte de 2 intalniri. Una cu persoana care se ocupa de manastirea de la Sinca Veche, doamna Maria. Minunata Maria. Stralucitoarea Maria. Amazing... n-am mai simtit asta de vreo o luna. A fost un moment zen intalnirea cu ea. Ma gandeam ca ar fi fain sa am pe cine intreba mai multe despre locatia pe care o vizitam si despre proiectul de casa subterana, iar in secunda urmatoare o vad coborand treptele, printre pini. M-am ridicat de pe banca si m-am dus direct la ea. No words. Just went there. Ne-am salutat. Privirile ni s-au intalnit si a fost de ajuns. Restul a fost ca un dans. N-am sa uit. O stiam din presa, dar acum am avut ocazia sa si vorbesc cu ea. 

Cea de-a doua intalnire a fost cu un calugar de la manastire care vindea lumanari si carti bisericesti. L-am intrebat daca nu are un pliant cu bordeiul subteran pe care il au la intrare. Fusesem indrumata de doamna Maria catre el. Am primit urmatorul raspuns: "Daca mantuirea ar sta in bordeiul ala...nu, nu avem nici un pliant cu ce doriti"... si m-am blocat. Pentru un moment. Dupa care am zambit, m-am invartit pe veranda plina de carti cateva secunde si apoi m-am dus glont la calugar si l-am intrebat: "Dar in ce consta mantuirea?" Vroiam sa stiu cum vede el lucrurile. Nu s-a asteptat sa iau in serios remarca lui spusa cu voce tare de mai devreme, but i did. Si s-a inrosit brusc, si-a dus privirea in jos, s-a intors cu lateralul catre mine si isi cauta de lucru, murmurand: "consta in rugaciune si in ajutorul aproapelui".

In acel moment m-am simtit judecata fara motiv, doar pentru ca eram interesata de ceva ce lui nu i se parea esential. Altele erau lucrurile importante. Din perspectiva lui. 

Cred ca suntem liberi sa ne alegem ceea ce dorim sa fim. Eu am ales constient de ceva timp ce sa fiu si in ce cred. Ma identific cu actul creator si cred ca singurul adept al meu sunt eu. Nu caut sustinere in ceea ce cred pentru ca adevarul meu este in interiorul meu si ma face puternica in fiecare zi. Sunt parte din minunea numita divinitate, la fel ca tot ceea ce este imprejurul meu. Toti si totul are aceeasi origine. Impreuna suntem unul. Si doar impreuna suntem intregul. Eu sunt parte din tine, tu esti parte din mine, suntem parte din vant, suntem parte din tot ceea ce stim ca exista si ceea ce nu stim ca exista. Dar ca sa intelegem intregul ne-am divizat, pentru a ne oferi ocazia contemplarii noastre. Si asa am ajuns judecatori. Asa am ajuns duali. Asa am impartit lumea in bine si rau, alb sau negru, rai sau iad, ingeri sau demoni. Doar prin comparatie ne putem evalua. Avem nevoie de factorul extern, de referinta externa. Am uitat ca venim toti din acelasi loc si doar difera forma de manifestare pe care o avem. Ne cautam oglinzi pentru a vedea cine suntem pe de-a intregul. Dar nici oglinzile nu transmit decat parte din ceea ce suntem. Iar ochii nostri si constiinta noastra vad doar ceea ce au definit ca si realitate. Cum am putea sa vedem ceea ce nu cunoastem? Cum am putea sa identificam ceea ce nu cunoastem? Cum am putea sa transformam necunoscutul in cunoscut?

Lasandu-l sa se intample. Contempland. Acceptand. Creand.