Iubirea neconditionata

"Am avut nevoie de timp pentru a mă decide în legătură cu titlul acestui capitol. Iniţial, mă

gândeam să îl numesc, pur şi simplu, "Iubirea". Apoi mi-am reamintit că în jurul acestui

cuvânt, ca şi în jurul fratelui geamăn, "Dumnezeu", s-a ţesut o vastă reţea de înţelesuri,

aproape toate atinse dacă nu de eroare şi rătăcire, măcar de ambiguitate. Aşa că am căutat o

expresie care să sintetizeze subiectul asupra căruia urmează să-mi dau cu părerea, într-o încercare

probabil caraghioasă de a mă lămuri, în primul rând, pe mine însumi.

Iubirea necondiţionată, aşa cum o văd eu, este ceea ce manifestă o fiinţă care nu are Ego

(Eu). In spiritul capitolului precedent, iubeşti cu adevărat atunci când nu te mai identifici cu

o persoană anume, când nu mai crezi despre tine că ai un corp şi o anumită personalitate. Altfel

spus, când ţi-ai deplasat simţul identităţii de la nivelul Eului la nivelul Sinelui. Este ceea ce se

manifestă spontan atunci când mintea se linişteşte şi se echilibrează, când sentimentul separării

dispare, fiind înlocuit de o senzaţie de unitate destul de greu de descris, întrucât transcende

posibilităţile ridicol de limitate ale vocabularului meu.

Nefiind exclus ca rândurile anterioare despre identificare să fie obscure sau impenetrabile, voi

vorbi în continuare altfel, despre aceleaşi lucruri.. Ştiţi care este criteriul după care poate fi recunoscută

iubirea reală? Este bucuria. Când iubeşti cu adevărat eşti fericit. Te simţi împlinit şi nu mai ai nevoie

de nimic. În primul rând, nu ai nevoie să primeşti ceva în schimb pentru iubirea ta. Înţelegi ce spun?

Nu ai nevoie de cineva care să te iubească! Tu nu iubeşti pentru a primi la schimb iubirea celuilalt.

Iubeşti pentru că a iubi este ceva ce te face fericită. Iubirea reală există doar atunci când nu mai ai nevoie

de un alt om! Nu ai nevoie ca celălalt să te aprecieze, să te laude, să-ţi acorde timpul lui, să te facă să

trăieşti orgasme multiple sau să-ţi facă zilnic de mâncare Aceasta nu este iubire. Este un gen de

afecţiune interesată, un fel de a avea sentimente pozitive pentru oameni care te ajută să-ţi împlineşti

nevoile şi dorinţele personale. Într-o exprimare deloc elegantă sau diplomată, tu nu îi iubeşti pe oameni.

Te foloseşti de ei pentru a-ţi satisface nevoile. Putem numi aceasta "iubire" în cazul în care convenim că

a iubi fără a aştepta nimic în schimb este ceva ce nu poate face parte din realitate. Mi se pare că lucrurile

stau exact pe dos. A iubi necondiţionat este o expresie a realităţii, pe când orice altă formă de "iubire"

este iluzorie. Realitatea, Sinele, Iubirea, Conştienta, Dumnezeu, Fericirea - acestea sunt degete care

arată spre ceva ce, de fapt, nu poate fi cuprins în cuvinte, dar poate fi simţit, experimentat, trăit plenar.

Când iubeşti pentru a fi iubit sau când iubeşti pentru că eşti iubit, pot admite doar cu mare

îngăduinţă că aceasta este iubire. Însă acesta nu ar fi decât un fel de a ne fura singuri căciula. Este ca şi

cum cineva care trăieşte la câmpie se urcă la un moment dat pe o movilă şi e convins astfel că ştie ce este

un munte.

Iubirea interesată, adică amestecată cu nevoi personale, fără să îţi dai seama, ştirbeşte libertatea

celuilalt. Dacă am nevoie de ceva de la tine pentru a fi fericit, dacă fericirea mea depinde de tine, te

voi manipula, adesea inconştient. Ori, acolo unde manipularea creşte, libertatea scade. Relaţiile de cuplu,

pe care se întâmplă să le analizez în meseria mea, sunt pline de manipulări şi contramanipulări, străduinţe inconştiente de a obţine afecţiunea, grija sau banii celuilalt şi frustrările corespunzătoare eşecului

acestor eforturi.

Iubirea reală dăruieşte şi uită. Nu are un carneţel în care să noteze: "Astăzi i-am adus flori. Ea ce mi-a

adus?" sau "De 6 luni îi spăl şosetele şi lenjeria intimă". Iubirea care cere se transformă într-o închisoare cu

pereţi transparenţi. Ii datorez această metaforă unui client. Un număr incredibil de oameni cred că sunt liberi

numai pentru că pereţii închisorii în care trăiesc sunt invizibili.

Ai trăit vreodată această experienţă? Să oferi ceva cu bucurie, fără să aştepţi nimic în schimb. Este o experienţă

măreaţă. Nu ştiu dacă are termen de comparaţie. Atenţie! Nu mă refer la situaţia în care ai oferit ceva fără a cere

nimic în schimb, iar în "darul" tău nu a existat nici un fel de entuziasm. Ba dimpotrivă, adânc în sufletul tău, au

existat resentimente, tensiune, senzaţia de a fi obligat. Nu se poate vorbi de daruri în acest caz. Tu, cel adevărat,

nu ai fi făcut asta, doar că nu te-ai putut opune.

Intre a oferi locul în autobuz cu bucurie, respectiv dintr-un sentiment al datoriei există aceeaşi diferenţă ca

între un leu şi un motan. Amândouă sunt feline, însă numai unul este regele animalelor.

Iubirea reală are o calitate aristocratică în sensul cel mai elevat al acestui cuvânt. Ea se manifestă în acţiuni

care izvorăsc din preaplin, din abundenţă sau exces, spre deosebire de iubirea în accepţiunea ei curentă, care e

activată de nevoie, deci de lipsă sau deficit.

Un controversat maestru spiritual spunea că lumea e plină de cerşetori, oameni care îşi cerşesc iubire

unii altora. Ei se simt dezamăgiţi şi frustraţi, deoarece nici un cerşetor nu poate face fericit un alt cerşetor în ce-i

priveşte pe împăraţi, nu există nici un pericol de suprapopulare. Pentru a fi asemenea unui împărat, trebuie mai

întâi să-ţi cunoşti Sinele, întreprindere destul de anevoioasă când eşti prins în mrejele acestei lumi.

Iubirea ca dăruire poate fi înţeleasă mai bine, fiind un fenomen mai degrabă exotic, dacă îi studiem

contrapartea omniprezentă. Mă refer la a acapara sau a te agăţa de... Aceste atitudini sunt împotriva vieţii, iar

acest adevăr elementar ne este necontenit demonstrat de respiraţie. Dacă te agăţi de aerul din plămâni şi nu îi

dai drumul, în curând vei muri. Pentru a trăi este necesar să îl oferi atmosferei, să nu îl ţii doar pentru tine. Este

vital să îl scoţi din tine, să îi dai drumul. Primeşti şi oferi, primeşti şi oferi - este un echilibru.

Ceea ce e atât de simplu la nivel fizic devine brusc complicat la nivel sufletesc. Acolo te bucuri să primeşti, dar ai

mari ezitări în a oferi. Acumulezi afecţiune. O stochezi. Într-un alt caz, nu primeşti nimic şi, pe bună dreptate, te

întrebi: "Dar eu de ce să ofer? Ce, sunt mai prost?"

Ambele variante stopează circuitul iubirii. Rezultatul este dezechilibrul emoţional. Devii frustrat şi

nefericit, chiar dacă la suprafaţă împachetezi aceste sentimente adânci în siguranţă de sine sau lipsă de griji.

Cine are o privire pătrunzătoare vede dincolo de ambalajul strălucitor.

Este crucial ca energia iubirii să curgă, altfel te simţi împovărat, greu. Înăuntrul oricărei fiinţe umane se

află Sinele care nu este nimic altceva decât iubire. Şi înţelepciune, ca să nu fiu partizan. Dacă energia iubitoare

a Sinelui nu este exprimată, dacă este blocată, ea se întoarce împotriva ta. In psihoterapie există opinia că

multe tulburări se datorează agresivităţii neexprimate. Eu cred că o serie de patologii au la bază iubirea

neexprimată. Fiind blocată înăuntrul tău, energia îşi schimbă polii. Ceea ce era benefic şi creator devine,

prin reprimare statornică, malefic şi distructiv. Acesta e motivul pentru care rămân optimist în ceea

ce-1 priveşte pe Diavol. Într-o bună zi, cineva îi va schimba polii.

Actul de a te agăţa de, în loc de a dărui, merită o analiză mai atentă. El are la bază identificarea cu

Eul, trăirea intensă că eşti o fiinţă separată, într-un univers străin şi indiferent, dacă nu cumva ostil.

Iluzia Eului are drept consecinţă limitarea capacităţii de a iubi. Mai pe scurt, când Eul apare, iubirea

dispare. Acolo unde încă mai există nevoi personale, unde încă mai tânjeşti după ceva exterior,

iubirea necondiţionată nu se poate naşte.

Nu te amăgi spunându-ţi că e vorba de dragoste atunci când îi spui prietenului tău: "Te iubesc atât de

mult. Nu pot trăi fără tine". Aceasta nu e dragoste, ci teamă. Te agăţi de el deoarece nu ştii cum să fii

fericită fără el. Nu este dragoste nici când îi spui soţiei tale: "Inima mea este rănită când tu iei masa în oraş

cu un alt bărbat". Este posesivitate. Şi nu este dragoste nici când un părinte suferă pentru copilul lui care se

mută definitiv într-un alt oraş. Este dependenţă.

De câte ori crezi că suferi din dragoste, de tot atâtea ori nu eşti conectat la realitate. Este mult mai

măgulitor pentru imaginea ta de sine să gândeşti că la baza suferinţei tale este iubirea când este, de fapt,

egocentrismul. Sau, ca să nu sune atât de dur, să-i spun identificarea cu Eul.

Din iubire nu se poate suferi, tot aşa cum nu poţi cădea în sus. Iubirea este fericire. Iubirea reală. Dacă

suferi, acesta e un criteriu minunat de clar prin care eşti informat că nu ai iubit. Ceea ce tu numeşti iubire nu a

fost decât agăţare, ataşament, dependenţă, posesivitate. Ştiu că nu sună deloc frumos sau romantic. Pentru

mine acesta este un adevăr psihologic, ţi-1 recomand cu căldură. Iubeşte adevărul şi te vei vindeca de iluzii. Vei

intra în realitate. Nu în realitatea despre care nu încetează să vorbească pragmaticii, care nu este altceva

decât o specie a iluziei. Ci în realitatea care nu este decât bucurie fără sfârşit.

Eul este principalul obstacol în calea iubirii. Fără Eu, iubirea curge nestingherită, asemenea unui râu care îşi

găseşte, cu graţie, drumul către ocean. A fi fără Eu nu înseamnă a fi un lunatic sau un psihopat, ci a fi nedivizat. A

fi unificat. A fi unul, adică Sinele.

Nu este ceva aşa de simplu datorită incredibilei condiţionări sociale la care suntem supuşi. Această

condiţionare începe încă de la naştere. Creşterea şi educaţia unui copil nu sunt altceva decât un lung şir de

condiţionări, unele mai primitive, altele mai subtile. Multe condiţionări preexistă deja în limbaj (am

analizat asta în altă carte, dar nu mai ştiu care). Condiţionarea supremă este credinţa că eşti o persoană anume, un

agent independent care simte, gândeşte şi acţionează.

Nu este deloc aşa. Tu nu eşti cineva care este, de pildă, dezamăgită pentru că partenerul tău a uitat de

aniversarea căsătoriei voastre. Dacă eşti atentă, poţi realiza că dezamăgirea este ceva de care tu eşti conştientă.

Tu nu eşti dezamăgirea. Nu te identifici cu ea. Mai degrabă poţi spune "Există dezamăgire", dar nu există cineva

care să fie subiectul dezamăgirii. Aceasta înseamnă că nu există un Eu. Există dezamăgire, care va trece dacă nu

încerci să te lupţi cu ea. Şi atunci, cine eşti tu? Eşti fundalul pe care apare dezamăgirea. Dacă te-ai identifica mai

puţin cu ea şi ai rămâne mai mult la tine însuţi, ai putea descoperi că natura ta este fericirea. În tine apar toate

stările, gândurile sau acţiunile, însă tu nu eşti nici una din acestea. Eşti dincolo. Şi pentru că eşti dincolo, nu poţi fi

obiect de cunoaştere pentru nimeni. În acest sens tu eşti gol sau vid. Nu eşti cineva anume, nu poţi fi văzut în

contrast cu nimeni. Eşti unificat şi fără margini, fără nici o fisură.

Când ajungi în acest punct este imposibil să mai confuzi dragostea cu dorinţa, siguranţa sau

plăcerea. Este ca şi cum ai fi Soarele. În nici un mod nu mai poţi confunda lumina cu întunericul.

Întunericul există doar acolo unde lumina ta nu pătrunde. Dacă eşti acoperit de un nor dens, lumina

continuă să-ţi rămână accesibilă. Însă pentru cineva aflat pe Pământ, lumina ta pare a fi dispărut. Apoi

norul trece şi tu reapari. Însă tu nu ai dispărut niciodată! Totul a fost o iluzie. Creaţia este acest joc de

lumini şi umbre, rafinat, amplificat şi îmbogăţit la nesfârşit.

Doi oameni care se doresc unul pe celălalt pot crede că se iubesc. Nu, nu, nu. Ei doar se doresc!

Dorinţa nu este iubire. Dorinţa înseamnă "Vreau ceva de la tine". Vreau să fii alături de mine, vreau să mă

protejezi, vreau să te penetrez, vreau să fii mama copiilor mei, vreau să te pot mângâia, vreau să mă

asculţi, vreau să te conformezi, vreau să mă admiri. Cine vrea toate lucrurile astea? Eu. Iată Eul!

Şi atunci, iubirea reală exclude dorinţa? Nu o exclude, ci o integrează. Te iubesc şi mi-ar plăcea să te

pot mângâia. M-aş bucura să-mi exprim iubirea în acest fel. Dacă tu nu vrei să fii mângâiată sau dacă vrei să

fii mângâiată de un alt bărbat, nu e nici o problemă. Iubirea mea pentru tine rămâne aceeaşi. Nu încep să te

iubesc mai puţin sau chiar să te urăsc pentru că tu preferi atingerea unui alt bărbat.

Oh la la, unde suntem aici? În ce utopie? Unde există astfel de oameni? Prietene, există. Dacă poţi credita

măcar 5% din fantasmagoriile pe care le debitez, acum e timpul să manifeşti această încredere. Ea va germina în

dorinţa de a trăi în acest fel, dorinţă pentru a cărei împlinire vor fi necesare, dacă semeni cu mine,

aproximativ 35 de milioane de ani. Şi asta dacă depui eforturi susţinute. Dacă înţelegi mecanismul, nu

durează mai mult de o secundă.

"Sunt înnebunit după tine. De când te-am văzut am ştiut că suntem făcuţi unul pentru celălalt". Iubire

reală? Deloc. Dragoste pasională, explozie de hormoni? Cu siguranţă.

"Eşti minunat. Nu semeni cu nici unul din foştii mei parteneri". Nu mai pun întrebarea deoarece ştii răspunsul.

Iubirea este confundată cu dorinţa sau cu nevoia. "Te iubesc" în traducere înseamnă adesea "Am nevoie de

tine". Ar trebui retrasă licenţa de practică. Traducerea corectă este: "Am ceva să-ţi ofer. Gratuit."

Învăţând să trăiesc în onestitate, să iau lucrurile aşa cum sunt, să recunosc că deocamdată nu te

iubesc, ci doar am nevoie de tine, voi ajunge cu siguranţă şi să te iubesc. Altfel, amăgindu-mă că deja te

iubesc, este ca şi cum aş crede că am escaladat Everestul, când nu sunt de fapt decât în prima tabără.

Iubirea necondiţionată îmi pare a fi Everestul acestei vieţi, iar a o experimenta şi exprima în viaţa ta îmi

pare a nu suporta nici un fel de comparaţie, cu nici un fel de realizare socială, financiară, profesională,

sportivă sau de alt tip de pe lumea asta. Mi se pare cu totul inutil să strângi o avere fabuloasă, să

vorbească toată lumea, unii cu invidie, despre succesele tale sau să ai putere asupra altor oameni, dacă

nu eşti capabil să iubeşti necondiţionat măcar un alt om. Şi dacă reuşeşti să iubeşti fără nici un fel de

aşteptări un alt om, sunt convins că vor urma şi alţii. Cred că punctul de cotitură aici este: a iubi cu

adevărat un om. Primul pas este cel mai greu. Aşa începe călătoria de 1000 de mile.

Ei bine, şi pentru a face acest prim pas în direcţia corectă, pe care nu o cunosc, îţi povestesc

despre direcţiile greşite pe care, te rog să mă crezi, le cunosc foarte bine. Rar vei găsi unul mai învăţat.

O altă confuzie clasică este între iubire şi gelozie. Am abordat acest subiect în altă carte şi, pentru că nu

ştiu acum dacă voi anexa aici acel capitol, îmi permit să mai glosez puţin. Iubirea nu are cum să fie

geloasă, tot aşa cum căldura nu are cum să fie rece. Gelozia indică limpede nu prezenţa iubirii, ci

prezenţa Eului. Eul se simte rănit, umilit, neliniştit. De ce?

Femeia pe care pretinzi că o iubeşti este tandră cu un alt bărbat. Îl ţine de mână, îl priveşte cu

afecţiune. Tu vezi asta şi mai că nu leşini. Iubire mare, nu-i aşa? Nu, e gelozie, cât cuprinde. Care este

mecanismul? De ce suferi? De ce nu suporţi asta?

Pentru că îţi este frică! Dacă recunoşti asta trebuie să fii un tip onest, în faţa căruia mă înclin. Dacă

nu...Dar de ce anume te temi? Sunt mai multe răspunsuri.

Te temi de singurătate. Ea îl va prefera pe celălalt şi te va părăsi pe tine. Vei rămâne singur şi nu ai

suficientă încredere în tine. Nu crezi că te vei descurca. Prin urmare, la nivel inconştient te autopercepi

un copil, care are nevoie de o mamă. Această mamă este femeia pe care o "iubeşti" şi care te temi că

te va abandona.

Nu te temi de singurătate. Ştii că o să faci faţă. Te temi de propriul tău sentiment de inferioritate.

Dacă îl preferă pe celălalt, înseamnă că celălalt este mai bun ca tine. Deci tu eşti inferior. Eşti slab. E

cumplit să simţi asta. Demonul comparaţiei a pus stăpânire pe tine.

Nu te temi de singurătate şi nu ai nici complexe de inferioritate pe linia masculinităţii. Te temi că nu

mai ai pe cine să posezi. Tu erai fericit nu pentru că o iubeai, ci pentru că o posedai. A poseda înseamnă

control. Control înseamnă putere. Ea este tandră cu un alt bărbat şi tu nu poţi controla asta. Îngrozitor!

Suferi pentru că vezi că se simte bine cu altcineva. De necrezut. Ea poate fi fericită cu altcineva. Ce

înseamnă asta? înseamnă că tu nu ai exclusivitate. Adică nu ai o valoare specială. Ţi-ai dat seama, aici

suntem pe o problemă de autovalorizare şi stimă de sine. Dacă ai fi sigur de valoarea ta, nu ai avea nevoie

de nici o exclusivitate.

În grupurile terapeutice pe care le conduc această problemă apare adesea, când lansez următoarea

întrebare perfidă: "Ai fi de acord ca partenerul tău/partenera ta să-şi petreacă o noapte cu altcineva?"

Răspuns frecvent: Nu. De ce? Deoarece doresc exclusivitate sexuală. Hai, să ţină de mână pe

altcineva, chiar să se sărute, treacă-meargă, însă până la sex! Altfel spus, iubirea mea pentru tine este

enormă, câtă vreme nu ai relaţii sexuale cu altcineva.

Întrebare naivă: dacă o iubeşti, de ce nu te bucuri pentru bucuria ei? De ce nu te bucuri dacă un alt

bărbat o face fericită, fie şi numai în plan erotic? De ce suferi tu când el se simte bine cu o altă femeie?

Ce legătură există între suferinţa ta şi bucuria pe care ea o simte cu altcineva? Nici o legătură. Tu îţi

produci suferinţă singur. Suferinţa ta apare din problemele tale nerezolvate, pe care această situaţie

particulară le scoate la lumină. Este ca o boală pe care o aveai în tine, în stare latentă. Acum ai aflat de ea.

Această boală se numeşte gelozie. Ea nu apare din iubire. Dimpotrivă. Iubirea este remediul.

Unii mi-au spus că, în astfel de situaţii, absenţa geloziei la partenerii lor ar fi un semn că nu le pasă.

Nu e deloc aşa. Semnul că nu îi pasă de tine nu este absenţa geloziei, ci absenţa bucuriei. Dacă afirmă că

te iubeşte, dar nu se bucură când tu eşti satisfăcută, acesta e un indiciu puternic. Nu îi pasă de tine,

ci de el. Eul, îţi aminteşti? Doar Sinele se poate bucura pentru celălalt, deoarece Sinele se recunoaşte în

celălalt. Eul nu poate ieşi din propria lui carapace. Eul este o contracţie, pe când Sinele este o

expansiune.

Mai există o perspectivă din care putem înţelege de ce iubirea reală este luată drept altceva decât

este şi de ce apare aşa-zisa "suferinţă din iubire". Este vorba despre confuzia dintre scop şi

mijloc. Confuzie înseamnă încurcătură, imprecizie, neclaritate, obscuritate. Altfel spus, maya, forţa

iluziei.

Să presupunem că scopul tău este să te simţi satisfăcut. O modalitate prin care îţi atingi acest scop este

să joci tenis la Arenele BNR. Câtă vreme ai un partener de joc, rachetă, mingi şi un teren de joc disponibil,

îţi atingi scopul. Te întorci acasă obosit, dar satisfăcut. Mijlocul prin care îţi împlineşti dorinţa este jocul

de tenis. Reţine acest amănunt: jocul de tenis nu este scopul, ci mijlocul.

Să te anunţ ceva. Partenerul tău de joc nu mai poate veni. Este bolnav sau trebuie să plece în

delegaţie sau vrea să joace cu altcineva. Ce se întâmplă cu tine? Începi să suferi. Crezi că ai un destin

blestemat. Te gândeşti la sinucidere, îţi faci programare la psiholog.

Iată confuzia! Scopul tău a devenit să joci tenis cu cineva anume. Ai uitat? Acesta era doar mijlocul.

Scopul tău era să te bucuri. Ai nevoie de puţină claritate. Şi flexibilitate! Tenisul nu este singurul mijloc de

care te poţi folosi pentru a trăi bucuria. Cu siguranţă există şi altele. Caută să devii conştient de ele. Te-ai

putea bucura jucând tenis de masă, baschet, volei, şah sau oricare alt sport. Poate înclinările tale nu se

reduc la domeniul sportiv. Sunt zeci, dacă nu sute de activităţi în care te-ai putea angrena.

Să admitem că nu ai chiar atâta deschidere. Tu vrei neapărat să joci tenis. O.K. Dar de ce te

încăpăţânezi să-ţi doreşti să joci cu cineva anume? Sunt mii de alţi oameni pasionaţi de tenis. Scopul tău este

să te bucuri, jucând tenis. Dacă insişti să joci cu cineva anume, temporar indisponibil sau neinteresat, ai

confundat scopul cu mijlocul. Noul tău scop a devenit să joci tenis cu un anumit om. Ai uitat de adevăratul

tău scop. Ai intrat în iluzie. Dacă persoana pe care o doreşti ca partener de joc nu te doreşte la rândul ei

sau te refuză din motive obiective, iar tu nu eşti suficient de flexibil pentru a căuta un nou partener, tot

ceea ce vei reuşi va fi să suferi fără nici un sens. Confuzia dintre mijloc şi scop conduce la suferinţă

inutilă, pe când atenta discriminare între ele conduce la satisfacţie şi împlinire, nu neapărat lipsite de efort.

Doar că efortul este util şi integrat în satisfacţie.

In iubire lucrurile stau cam la fel. Scopul tău este să iubeşti, iar mijloacele de care dispui sunt, sper,

variate: să protejezi, să alinţi, să mângâi, să hrăneşti, să ai grijă, să apreciezi, să respecţi, să comunici, să

lauzi, să fii atent, să încurajezi, să stimulezi, să ierţi, să linişteşti, să sfătuieşti, să mobilizezi, să ai

încredere, etc.

Hai să vedem ce se întâmplă în viaţa reală. Tu iubeşti şi vrei să o protejezi pe partenera ta. Când

pleacă de acasă te asiguri că e bine îmbrăcată. Nu vrei să sufere de frig. Îi faci programare la medicul de

familie. Vrei ca ea să fie sănătoasă. Nu eşti de acord să zboare cu parapanta. E un sport riscant, ştii foarte

bine asta. Nu eşti de acord să meargă la mare cu prietena ei cea mai bună. Două femei singure, în plin

sezon, cine ştie ce se poate întâmpla. Tu nu vrei decât să o protejezi!

Când colo, surpriză! Ea începe să respingă încercările tale de a o proteja. Nu-ţi vine să crezi.

Simţi că îţi respinge iubirea. Confuzie! Ea nu face decât să respingă o modalitate nepotrivită prin care tu

îţi manifeşti iubirea. Dar tu nu-ţi dai seama de asta. Suferi. Ai confundat scopul cu mijlocul. Scopul tău a

devenit protecţia, iar genul de protecţie pe care îl oferi nu este acceptat. Tragedie mare.

Lucrurile sunt aşa de simple! Iubirea este scopul, protecţia este un mijloc. Întreab-o dacă vrea să fie

protejată. Dacă vrea, află cum doreşte să fie protejată şi vezi dacă îi poţi oferi acel tip de protecţie. Asta-i

tot. Dacă nu vrea să fie protejată şi tu vrei să-ţi atingi scopul, acela de a-ţi exprima iubirea, caută un alt

mijloc! Hai, puţină flexibilitate. Poate are nevoie să o apreciezi, să-i recunoşti calităţile, să-i admiri

corpul şi hainele. Fă asta şi atinge-ţi scopul! Poate nu ştii să-ţi exprimi aprecierea. Poate eşti o natură

mai critică şi vezi mai uşor defectele. Dragul meu, asta e în totalitate problema ta. Ea te împiedică să-ţi

exprimi iubirea pe care o simţi. Cu alte cuvinte, tu nu suferi pentru că o iubeşti, ci pentru că ai anumite

probleme nerezolvate care te împiedică să-ţi exprimi iubirea.

Să-ţi dau un alt exemplu. Scopul tău este să iubeşti. Mijlocul preferat de tine este să o stimulezi tactil,

să îi atingi uşor corpul, să o îmbrăţişezi şi să faci dragoste cu ea. Multe femei sunt înnebunite după aşa

ceva. Numai că partenera ta... Refuză contactul îndelungit, nu-i plac mângâierile uşoare, vrea mai mult

dinamism. În situaţii mai speciale, nu mai resimte o dorinţă erotică intensă sau e temporar atrasă de altcineva.

Îmi dai voie să ghicesc cum te simţi? Suferi grozav. Din iubire, nu-i aşa?

Ei bine, suferi, dar nu din iubire. Dragostea reală nu este niciodată problematică. Nu generează suferinţă.

Iubirea reală este bucurie, împlinire, plăcere, libertate, niciodată chin. Dacă suferi, nu suferi din iubire, ci din

ignoranţă. Nu distingi între mijloc şi scop. Asta în varianta optimistă. Pentru că în varianta pesimistă, în tine nu

există nici un fel de iubire. Doar dorinţa de a poseda sau domina, nevoia de a te folosi de corpul unui alt om ca de

un obiect.

Să revenim. Să presupunem că îţi iubeşti cu adevărat partenera. Ce vei face? În primul rând, îi vei respecta

opţiunea. Are o perioadă în care nu e prea dinamizată erotic sau e orientată sexual către un alt bărbat. Poate vrea

să experimenteze, poate vrea puţină ieşire din rutină, cine ştie? Accepţi. Nu ştiai? Un mijloc splendid de a-ţi

manifesta iubirea pentru un alt om este să-i respecţi libertatea de a alege. Este un adevărat test în orice fel de

relaţie (de cuplu, de prietenie, parental-filială). Ce îţi dă puterea de a-i respecta opţiunile? Iubirea pe care o

simţi. Dacă înăuntrul tău nu există suficientă iubire, ştii ce vei face? Vei interfera cu opţiunile ei, încercând

să le schimbi. Mă refer aici la manipulare, şantaj, constrângere, ameninţare. Ai dreptul să-i comunici cum

vezi tu lucrurile. Acesta nu e amestec în deciziile ei. E doar comunicare. Într-un alt caz, îi respecţi

decizia. Nu te bagi, cum se spune. Însă dacă suferi, acesta e semnul că nu o iubeai cu adevărat. O să

repet asta până vei arunca nenorocita asta de carte într-un colţ. Nu există suferinţă acolo unde există

iubire necondiţionată! Suferinţa apare nu pentru că iubirea există, ci pentru că iubirea nu există. Ceea ce

există este agăţare, ataşament, dominare, gelozie, control, dependenţă, frică. În mai puţine cuvinte:

identificarea cu Eul. Iubirea adevărată există acolo unde Sinele a fost revelat. Să vorbim un pic pe

această temă.

În opinia mea, nu poţi iubi o altă persoană dacă, mai întâi, nu te iubeşti pe tine însuţi, iar a te

iubi pe tine însuţi nu înseamnă a-ţi iubi Eul. Acesta nu e decât egoism, înseamnă a-ţi cunoaşte şi

manifesta Sinele, miezul interior al fiinţei tale. Dar chiar spunând asta, nu simt că m-am exprimat

corect. Mai degrabă e un fel de a te da la o parte din calea iubirii. Sinele, iubirea - acestea sunt sinonime. De

fapt, tu nu faci nimic. Doar încetezi a mai fi un obstacol. Într-un anumit sens dispari, adică încetezi a mai crede că

eşti un anumit individ, capabil să iubească pe cineva. Tu nu poţi iubi cu adevărat pe nimeni. Însă poţi lăsa iubirea

să curgă prin tine, să se îndrepte către un om, poate doi sau chiar o colectivitate, dacă puterea ei este mare.

Chiar şi în această afirmaţie este un neadevăr. Iubirea curge dar nu spre cineva anume. Se întâmplă ca cineva

anume să fie pe direcţia ei. Este ceva similar cu parfumul unei flori. Ea nu a înflorit pentru o anume persoană, nu

urmăreşte anumiţi oameni cărora să le pretindă "Mirosiţi-mă!". Ea doar îşi răspândeşte parfumul. Cineva poate fi

în preajmă şi se va bucura. Norocul lui. Bucuria florii nu depinde de existenţa acestei persoane sau de existenţa

acestor persoane, dacă e vorba de un grup. Floarea se bucură de propriul ei parfum, de faptul că îl poate

răspândi în jur. Cam aşa este şi cu iubirea. Iubirea este parfumul fiinţei tale. Şi se manifestă într-un singur caz:

atunci când ai înflorit.

Acesta e motivul pentru care mi se pare că iubirea şi meditaţia sunt intim conectate. Ele sunt aspecte ale

aceluiaşi fenomen, aşa cum sunt muntele şi valea. Unde există munte există şi vale. Tot aşa, iubirea nu

există fără meditaţie. Şi când spun meditaţie nu mă refer la acele practici adesea chinuitoare, care îţi cer

să-ţi păstrezi mintea focalizată într-un singur punct, până când fuzionezi cu obiectul meditaţiei. Mă

refer la arta de a nu face nimic, adică de a—ţi lăsa Eul de o parte, tot aşa cum îţi laşi picioarele de o parte

(adică nu le mai soliciţi) şi te aşezi pe un scaun confortabil. Din acest punct de vedere, mă simt în mod

particular apropiat de budismul Zen, care a înţeles important faptului de a fi una cu propria ta

spontaneitate, a te dărui cu încredere fluxului experienţei tale, fără a încerca să-1 controlezi sau să-1

domini. Credinţa că eşti o persoană anume, adică un Eu, divizează organismul, pe când renunţarea la

această idee eronată îl unifică. Astfel, a medita înseamnă a lăsa lucrurile să se întâmple, emoţiile să

apară, gândurile să circule, acţiunile să se desfăşoare, fără a mai crede că tu eşti agentul lor. Oricât de

paradoxal ar suna, tu eşti abia când nu mai eşti şi faci totul abia când nu mai faci nimic. Eşti Sinele. Tu

meditezi când înţelegi că ochii văd de la sine, că urechile aud de la sine şi că picioarele merg de la sine,

nefiind nevoie să le muţi cu mâinile. Dacă eşti puţin mai atent poţi înţelege că totul, de fapt, se întâmplă

de la Sine, cu excepţia momentelor când nu crezi asta şi încerci să intervii, tulburând ordinea naturală

(sau divină) a lucrurilor. Cam asta vreau să spun când afirm că iubirea curge de la sine. Însă pentru a avea

această percepţie ai nevoie de o stare meditativă, adică de o atenţie lărgită şi relaxată, care se orientează

spontan către ceea ce o atrage, fără a se agăţa de nimic. Ceea ce îţi permite să nu te agăţi este înţelegerea

că nu există nimic de care să te agăţi şi că nu există nimeni care să se agate. Te bucuri să miroşi floarea şi

nu mai încerci în zadar să miroşi şi nasul.

Oamenii care nu se iubesc pe ei înşişi trăiesc, fireşte, cu deficit de iubire, un gol pe care încearcă să-

1 acopere intrând în relaţii unde, cum altfel, se aşteaptă să fie iubiţi. Problema este că celălalt are o

aşteptare similară. Din întâlnirea a două deficite nu are cum să apară bucuria. În schimb, apar, din

belşug, pretenţiile, iritarea, gelozia, senzaţia de respingere, neîncrederea în sine, plictiseala,

infidelitatea.

Nu poţi oferi ceea ce nu ai. Dacă tu îmi ceri 6 milioane, iar eu cu 6 milioane abia trăiesc de pe o lună pe

alta, fii sigur că n-o să-i primeşti. Dacă aş câştiga 60 de milioane pe lună, ţi-aş da 6 milioane cu dragă inimă.

Dar nu-i câştig. Altfel spus, nu dispun de atâta energie afectivă încât să o împart cu tine. Dimpotrivă,

mi-ar prinde bine "o injecţie de capital". Cam asta se întâmplă în multe relaţii. Eu te iubesc, adică am

nevoie de tine ca să-mi acoperi golurile. Tu mă iubeşti în acelaşi fel. Suntem ca 2 maşini cu rezervoarele

pe jumătate goale, fiecare visând despre cealaltă că este o benzinărie.

Iubirea adevărată există în condiţii de abundenţă. In tine există aşa de multă dragoste, încât e vital să

o împărtăşeşti cu cineva. Nu pui nici o condiţie deoarece nu ai nevoie de nici o condiţie. Este ca şi cum ai

fi un izvor. Nu spui "Panta aceasta e prea abruptă" sau "Pe aici e prea puţină vegetaţie". Tot ce ai de

făcut este să curgi. Apa ta îşi va croi singură malurile.

Celălalt este un receptor. El este deschis către tine, primind astfel iubirea ta. Dacă el se închide, tu vei

curge spre altcineva. Nu îl vei implora, nu vei cădea în genunchi: "Te rog, lasă-mă să te iubesc". Îi

respecţi decizia şi îţi vezi de viaţa ta. Iubirea reală oferă libertate, deoarece este o expresie nu a necesităţii, ci

a dăruirii.

Oriunde libertatea este restrânsă, nerespectată sau ameninţată, iubirea nu este pură. Se întâmplă

aşa ceva într-o căsătorie? Părerea mea este că se întâmplă. Mult prea des căsătoria nu este decât o închisoare

frumos decorată, pe care societatea o recomandă şi ai cărei rezidenţi sunt recompensaţi. Dacă există iubire de ce

mai e nevoie de căsătorie? Nu cumva căsătoria a fost inventată tocmai pentru că iubirea lipseşte?

De ce trebuie să-mi asigur dragostea ta, printr-un contract legal, eventual dublat de unul religios? Nu

cumva pentru că mă tem că să n-o pierd? De ce oamenii îşi asigură maşinile, casele, propria sănătate?

Pentru că le este frică de posibila dispariţie, distrugere sau deteriorare. Companiile de asigurări prosperă,

agenţii de asigurări îţi află numărul de telefon şi te sună. Căsătoria este cel mai popular contract de

asigurare.

"Te voi iubi doar pe tine". De ce atâta zgârcenie? Şi de ce este aşa de important pentru mine să-ţi smulg această

promisiune? Ghici ciupercă ce-i! Pentru că nu suport să iubeşti şi pe altcineva. Nu sunt de acord să iubeşti un alt

bărbat sau o altă femeie. Mă tem că într-o bună zi te vei sătura, te vei plictisi sau nu mă vei mai dori şi îmi iau măsuri

de precauţie. Angajamentul pe care ti-1 iei îmi reduce nivelul de anxietate. Pentru că am fost adesea întrebat,

aceasta este poziţia mea: căsătoria este o defensă împotriva anxietăţii. Acolo unde există iubirea adevărată,

solidă, vie, nu există teamă. Neexistând teamă, căsătoria este inutilă. Tu îl iubeşti pe celălalt şi nu ceri nimic în

schimb. Nici un legământ, nici o hârtie ştampilată. Celălalt poate pleca, într-adevăr, dar acesta este un risc cu

care poţi să trăieşti.

Ar fi şi absurd ca celălalt să-şi dorească să plece, iar tu să-1 reţii sub pretextul căsătoriei. Ce bucurie poţi

avea din a trăi cu un om nefericit? Ce-o fi oare în sufletul celuilalt care se simte obligat să rămână? O să-mi

spui că s-a inventat divorţul. Aşa este. Divorţul a fost necesar ca răspuns la apariţia căsătoriei. Eu cred că

într-o lume mai liberă, cu oameni mai autentici şi mai iubitori, căsătoria va deveni o instituţie vetustă. Sunt

convins că nu voi apuca lumea aceea.

O anecdotă: După o cercetare îndelungată susţinută de o metodologie riguroasă, psihoterapeuţii de

cuplu au ajuns la următoarea concluzie: Cei mai mulţi oameni se căsătoresc din lipsă de judecată, divorţează

deoarece nu au răbdare şi se recăsătoresc pentru că şi-au pierdut memoria. Sper să nu înţelegi de aici că sunt

împotriva angajamentului. Sunt pentru angajament. Resping ideea de a te angaja faţă de o altă persoană

să o iubeşti toată viaţa. Acest angajament mi se pare împotriva naturii umane, care este flexibilă şi

schimbătoare. Poate vei iubi un om toată viaţa, poate nu. Rămâne de văzut. Cine ştie ce surprize îţi

rezervă viaţa? Sentimentele nu pot fi forţate. A încerca asta nu e doar inutil, ci şi nevrotic. Şi cei mai slabi

studenţi la psihologie înţeleg asta.

Sunt pentru un altfel de angajament. Angajamentul faţă de tine însuţi! "Mă angajez să fac tot ce ţine

de mine ca să mă dezvolt. Mă angajez să evoluez în această viaţă, astfel să pot iubi cu adevărat măcar un

om". Ce zici? Asta da declaraţie publică! La primărie, la biserică, la radio, la televizor, unde vrei tu. Te

vezi capabil de un asemenea angajament?

Mai este un motiv pentru care nu-mi place ideea de căsătorie. Ea conţine ceva planificat. "Voi

rămâne veşnic alături de tine. Te voi iubi până la moarte". Aceasta nu este decât aroganţă. Viaţa este prin

excelenţă spontană, curgătoare, nouă. Nu poate fi planificată, nu o poţi obliga să se conformeze tiparelor

tale de gândire. Dacă o faci, ea îşi va pierde frumuseţea. Frumuseţea ei stă în curgere. A încerca să fixezi

sentimentele este ca şi cum ai încerca să conservi apa curgătoare a unui râu într-un seif. Ea va deveni apă

stătătoare. Dumnezeu ştie cum ajunge să miroasă!

A te strădui să simţi ceva anume, o perioadă de timp, are ca efect exact divizarea de care vorbeam în

urmă nu cu multe pagini. Eul şi-a făcut din nou apariţia. Ai scindat organismul. Nu mai e vorba de

un întreg. Există acum un Eu, cel care simte şi o trăire, ceva ce este simţit. Ai devenit doi. Şi lucrul

care ar putea fi comic, dacă n-ar fi de plâns, este că Eul încearcă să controleze trăirea. Să menţină o

anumită trăire, să inhibe apariţia alteia. Este ca şi cum, fiindu-ţi foame şi pregătindu-te să mănânci cu

mâna dreaptă, ai sta la pândă cu mâna stângă, lovindu-te de fiecare dată când apuci furculiţa. Curat

spectacol. Doar că nu ştiu ce gen. Comedie? Tragedie?

În iubire nu există viitor, tot aşa cum nu există trecut. Viitorul înseamnă aşteptări, planificare,

calcul, trecutul înseamnă poliţe, datorii, afaceri neîncheiate. Iubirea planificată este artificială. "Te

iubesc pentru că aşa am promis". Aceasta nu este iubire. Este fantezie, minciună, iluzie. "Te iubesc

pentru că îţi sunt dator". Nici aceasta nu este iubire. Este culpabilitate, sentiment nevrotic al datoriei,

teamă de pedeapsă. Acţiunea spontană şi neplanificată, iubirea în acest caz, are o calitate în mod evident

minunată. Mintea unificată funcţionează fără blocaje şi participă la orice fără părţi pe care să le ţină de o

parte. Maeştrii Zen au înţeles pe deplin asta: "Când e timpul să vă îmbrăcaţi, puneţi-vă hainele. Când

trebuie să mergeţi, mergeţi. Când trebuie să şedeţi, şedeţi. Să nu aveţi măcar un gând în mintea voastră

de a căuta natura de Buddha". (Lin Chi)

Cam atât despre căsătorie. Două cuvinte despre verişoara ei, relaţia extraconjugală. Cineva m-a

întrebat dacă sunt pentru sau împotriva relaţiei extramaritale. Nu sunt nici pentru, nici împotriva.

Aceasta este o opţiune a fiecăruia, făcută în contexte specifice, adesea necunoscute celor care emit judecăţi

morale. Eu sunt pentru conştientă şi onestitate. Dacă eşti atras de o relaţie extraconjugală, caută să-ţi

cunoşti motivaţia. Ce fel de resorturi te împing spre un alt partener? Asta ar fi conştienta. Comunică-i

partenerului tău actual, împărtăşeşte-i lumea ta interioară. Asta ar fi onestitatea. Ce se va întâmpla

mai departe vă priveşte exclusiv pe voi. Clădită pe conştientă şi sinceritate, relaţia voastră va fi

evolutivă. Şi dacă se va întrerupe, veţi păstra amintirea frumoasă a unei legături în care minciuna nu a

pătruns, deoarece încrederea a fost prezentă.

Nu cred în relaţii întâmplătoare, deoarece acestora le lipseşte intimitatea. Ele nu oferă nimic în plan

emoţional. Nu sunt hrănitoare. Înseamnă sex şi nimic altceva. Se pot dovedi pozitive doar atunci când eşti

aşa de frustrat sexual, încât nu mai poţi aştepta construirea unei alte relaţii. Sau când ai intrat într-o

asemenea monotonie încât e nevoie urgent de o schimbare. Este ca şi cum ai mânca acelaşi fel de mâncare,

luni în şir. La un moment dat îţi vei dori să mănânci la restaurant, cu riscul ca acolo să se mănânce mai

prost. Îţi propun să fii tolerant. Relaţia poate fi regenerată dacă partenera ta are o aventură. Nu s-a implicat

emoţional, a experimentat plăcerea sexuală cu altcineva. De ce nu te-ai bucura? Ai prefera să aibă o

aventură şi să-ţi ascundă asta? Ai nevoie de o minciună pentru a fi protejat emoţional? Trebuie să fii

foarte vulnerabil. Pe de altă parte, dacă aventura este regula şi nu excepţia în relaţia voastră, acesta e

un indicator sigur că ceva nu merge.

Şi din acest punct de vedere, căsătoria îmi pare o complicare inutilă a vieţii. Într-un cuplu

consensual, un partener care experimentează în plan sexual cu o terţă persoană riscă mult mai puţin să

fie supus oprobiului social, necruţătoarei judecăţi morale a cetăţeanului decât soţul sau soţia care "a călcat

strâmb". Adesea femeia care face asta este desfrânată, depravată, curvă, o ruşine pentru soţ şi familia de

provenienţă. Nu aceleaşi calificative sunt folosite pentru bărbat. Într-o lume în care standardele au fost

create de bărbaţi, cu mult timp în urmă, ei sunt trataţi cu mai multă îngăduinţă. Să ne amintim pilda din Noul

Testament, în care o femeie prinsă în adulter e pe punctul de a fi ucisă cu pietre. Iisus dă un răspuns memorabil:

"Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei" (Ioan 8,7). Interesant este că fariseii şi

cărturarii o găsesc vinovată doar pe femeie. Nu spun nici un cuvinţel despre bărbat.

Nu voi încheia acest capitol fără a vorbi despre inhibiţie în exprimarea iubirii. A fi inhibat înseamnă a te

simţi blocat în a duce până la capăt un comportament. Când inhibiţia e enormă, nici măcar nu mai iniţiezi un

comportament.

O persoană liberă este o persoană fără inhibiţii. Ea poate să facă orice doreşte, dar nu doreşte să facă orice.

Nu e un simplu joc de cuvinte. Pentru un om liber nu există inhibiţii în manifestarea iubirii, cu excepţia

acelora pe care şi le pune în mod conştient, călăuzit de inteligenţa sa. Te rog să faci această diferenţiere

între dezinhibiţia care se naşte din conştientă şi inteligenţă şi inhibiţia care este un produs al pulsiunilor

scăpate de sub control.

Dacă sunt foarte atras sexual de tine şi cred că am unele şanse, nu mă voi jena să-ţi comunic ceea ce

simt. Însă nu voi face asta în public, cu atât mai puţin în faţa partenerului tău, dacă se întâmplă să ai o

relaţie. Iar a-ţi comunica ceea ce simt nu este echivalent cu a trece la fapte. Pentru mine este satisfăcător să

mă pot exprima, adică să mă bucur de libertatea de a comunica într-un registru mai intim. Iar până la a

ajunge în pat cu tine mai sunt câţiva paşi de făcut, peste care nu voi sări ca un armăsar.

Dacă te plac şi vreau să te cunosc mai bine, să aflu, de pildă, cum gândeşti, de asemenea nu mă

voi reţine în a-ţi transmite dorinţa mea. Nu mă tem de reacţia ta şi ai tot dreptul să mă refuzi. Însă dacă

accepţi (să presupunem că sunt o femeie) nu o voi invita şi pe prietena sau soţia ta. Este ceva ce ne

priveşte doar pe noi. Doi oameni care se plac şi acceptă să se dezvăluie puţin mai mult, să se întâlnească într-

un plan mai adânc decât cel social, fără a-şi propune nimic pentru viitor, doar lăsând lucrurile să se întâmple.

In cadrul deja stabilit al unei relaţii, mă simt liber să îţi propun orice într-un context pe care îl găsesc adecvat.

Vreau ca dorinţele mele să ajungă la tine şi să le cunoşti. Nu îţi cer să le satisfaci, dar mă bucur atunci când o faci.

Când le respingi caut să le înţeleg, fără să te judec. Mă adaptez la ceea ce tu eşti, fără să-ţi impun nimic.

Mă cam dor degetele de la atâta scris, aşa că mă opresc aici. Dacă îmi mai vine vreo idee, revin în capitolele

următoare (sau în altă carte). Sper că te-am ajutat să înţelegi ce este iubirea necondiţionată, ce obstacole stau în

calea ei şi în ce fel suntem responsabili pentru acele obstacole. Să-ţi spun o anecdotă, pe final:

"Dragă Elena,

Pentru tine aş escalada munţii cei mai sălbatici şi aş traversa înot marea cea mai învolburată. Te iubesc aşa

de mult încât, pentru a petrece măcar o clipă alături de tine, sunt pregătit să îndur cele mai aspre încercări.

Pentru totdeauna al tău, Manuel.

P.S. Voi veni sâmbătă la tine, dar numai dacă nu plouă."

Capitol din "Ghidul iluminarii pentru lenesi" de Adrian Nuta